„Uite, aici obișnuiam să dorm vara”. Steluța apasă clanța ușii din față. Pe ea, stă lipită o foaie care anunță că vom intra în vestiarul fetelor din sala de box de la Buzău. Aerul este îmbâcsit, podeaua scârțâie, sacii par uzați până peste măsură, iar cele câteva caloriferele și-au pierdut cu desăvârșire menirea, stând sprijinite de perete. Dar ei nu-i pasă. Ușa nu se deschide cu ușurință, dar Steluța știe deja asta: „Un picior poate să facă minuni”. Deloc surprinzător, chiar face.
„Aici îmi punea tata o saltea bună. Locul ăsta a fost prima mea cameră”, începe să explice cu gesturi mari. Nu pare să glumească, astfel că decizi să pășești alături de ea în spațiul pe care se încăpățânează să-l descrie drept unul locuibil. Pereții sunt scorojiți, e praf peste tot și faci eforturi mari de imaginație pentru a înțelege cum o saltea ar putea intra într-un spațiu atât de mic. „Îi mulțumeam în fiecare seară lui Dumnezeu că am un loc în care mă pot odihni. Era lux în comparație cu o bancă sau cu o pădure”, continuă Steluța parcă ghicind impactul pe care îl are vederea a ceea ce ea numește „lux”. Ochii mici scrutează vestiarul, de parcă ar pune la loc fiecare element cu care a fost familiarizată pe întreaga perioadă a șederii ei acolo. Căci, deși este dublă campioană europeană și vicecampioană mondială, Steluța Duță nu uită de unde a plecat. Nici cum. S-a luptat să-și depășească condiția și a învins. Cu pumnul.
Sauna, reședință de iarnă
Energică, Steluța iese din vestiar: „Iarna dormeam în saună. Înainte să plece acasă, tata îmi lăsa o temperatură bună, să pot și eu să am un somn decent”. Constantin Voicilaș aprobă scurt din cap. O urmărește cu privirea pe sportiva pe care o antrenează de mai bine de zece ani și care, în timp, i-a devenit a treia fiică. „Steluța mi-a umplut golul lăsat de fete. S-au împlinit, au plecat, nu a mai fost nevoie să le port de grijă. Și atunci a apărut ea”, urma să mărturisească acela care i-a oferit pugilistei primul ajutor consistent în viață. „Uite, uite”, atrage din nou atenția Steluța. Ușa de la saună nu are nevoie de o minune, astfel că în cele câteva secunde în care privirea s-a mutat asupra antrenorului, sportiva a intrat în ceea ce numește, ironic, „reședință de iarnă”. Din nou, imaginația face eforturi mari pentru a-și intra deplin în drepturi. Deși spațiul are dimensiuni ceva mai mari decât cele ale vestiarului de fete, în esență, tot mic este. Involuntar, pe chip îți rămâne întipărită o expresie de tristețe, care nu trece neobservată de cea care trebuie să studieze fiecare mișcare, fie ea chiar și a feței, a adversarelor sale: „Atunci, era mai mult decât îmi puteam dori”. Zâmbește. Ușa saunei se închide în urma ei, lăsând acolo amintirile numai de ea știute și trăite. Pentru mulți, sala de box de la Buzău e doar loc de antrenament. Pentru Steluța, e mai mult. Mult mai mult.
Nu Olimpiadă, nu apartament
Ne întoarcem puțin în timp, două ore mai devreme. La ora prânzului, Buzăul pare că hibernează. Nu-i pic de agitație în ceea ce se presupune a fi centrul său. E cald, dar nu mai miră pe nimeni asta. E mereu așa în iulie. „Într-un minut ajung și eu la garsoniera Steluței”, spune o voce gravă la celălalt capăt al firului. Constantin Voicilaș oferă ultimele indicații către locuința elevei sale și închide. Pugilista ne întâmpină la intrarea în blocul vechi: „Săru’mâna. Sunt Steluța”. E mică de înălțime, îmbrăcată cu un tricou roz și ne ghidează către apartament, unul frumos amenajat și destul de spațios, în care par a se fi investit bani frumoși. Mai târziu, vine și confirmarea: „Spațiul arăta deplorabil atunci când l-am primit de la ANL. După cum am putut, am încercat să îl transform într-un cămin. Dintr-o singură cameră, am făcut două, am spart zidul de la bucătărie, am pus parchet. M-a costat ceva. N-aș vrea să-l pierd”. Tăcere. Antrenorul, aflat la câțiva metri în fața Steluței oftează. Pugilista, așezată pe fotoliul din sufragerie, are privirea coborâtă către parchetul pe care acum mai bine de unsprezece ani l-ar fi considerat un pat comod. După aproape un minut, continuă cu o voce stinsă: „Dacă mă calificam la Olimpiada de la Londra și câștigam două meciuri, aș fi reușit să mă întorc acasă cu suma care îmi mai lipsește să-l cumpăr. Aș fi fost un om împlinit. Când ai o casă, una de care nu te-ai putut bucura vreodată, poți spune că ai tot ce îți dorești”.
„Sunt fată, domnule antrenor”
Nu trebuie să fii un specialist al relațiilor inter-umane pentru a-ți da seama de faptul că Steluța și-a găsit, acum zece ani, nu doar un antrenor în persoana lui Constantin Voicilaș. E mai mult de atât. Privirea îl trădează. Gesturile, asemenea. Nu puține sunt momentele în care ochii i se umplu de lacrimi. Nu-i pentru prima dată când aude povestea sportivei sale, dar tot i se rupe sufletul atunci când Steluța vorbește despre nopțile în care pădurea, banca din parc ori scările de bloc îi deveneau loc de odihnă. Sau despre zilele în care nu mânca nimic, pentru că nimeni nu se îndura să-i ofere o bucată de pâine copilului singur pe lume. Atmosfera tristă din apartament este spartă de povestea întâlnirii celor doi. „Se rugase de fetele mai mari să o ducă și pe ea la sală. Au amânat‑o cât au putut. Na, orgolii inutile! Când am văzut-o, am luat-o tare și i-am spus «Vrei să practici boxul, puștiulică?». A stat puțin, și-a frecat mâinile și, după câteva secunde, mi-a replicat plină de încredere «Sunt fată, domnule antrenor!». În apărarea mea, chiar arăta a băiat”, rememorează acesta. Fețele celor doi se înseninează. Nu au cum să uite. A fost momentul în care Steluța și-a găsit pentru întâia oară o figură părintească, iar Constantin Voicilaș, pentru a treia oară, o fiică.
Părinte nu e cine te face
La vremea respectivă, Steluța nu se afla la prima încercare de a avea inclusă în viața ei o figură părintească. Pugilista se afla atunci în centrul de plasament. „Aveam 14 ani. Eram la școală. La un moment dat, un bărbat intră în clasă. Ținea în mână două pâini și, după ce a cercetat cu privirea clasa, a spus că o caută pe Steluța Duță, că-i este tată. Au început să-mi tremure picioarele. N-am stat mai mult de cinci minute cu el. Mi-a spus că o să se întoarcă după mine în vacanța de Paște. L-am așteptat… Degeaba”. Înapoi în prezent, pugilista parcă nu-și mai găsește starea în fotoliul maro din sufragerie. Lipsa părinților nu-i o senzație pe care timpul poate s-o vindece. Își lasă permanent amprenta, iar Steluța este doar unul dintre exemplele acestui lucru. Au trecut mai bine de 16 ani de la întâmplarea respectivă, dar rememorarea ei tot doare. „Era crunt atunci când de sărbători rămâneam doar o mână de copii la centru. Anul ăla parcă m-a durut mai tare decât de obicei”. L-a așteptat încă trei ani. Apoi, s-a dus ea la el. Aceeași dezamăgire. „Mi-am dat seama că nu am pierdut nimic. Nu-i pot numi părinți. Erau mai degrabă deranjați de prezența mea acolo”. Doar o singură soră nu a urmat drumul orfelinatului. O singură soră din șapte: „E bolnavă, are sindromul Down. Iau bani de pe urma ei. Nu dai la casa de copii o sumă de bani”. Pune punct povestirii și, odată cu ea, pare să-și fi regăsit din nou starea în fotoliu. E liniștită.
La un pas de moarte, pentru o gutuie
Viața Steluței pare desprinsă dintr-un film dramatic, în care personajul principal trece prin „n” întâmplări care mai de care mai tragice. Una dintre ele însă a motivat-o suficient cât să își dorească să-și depășească condiția. La 18 ani, statul ia mâna de pe copiii aflați în grija lui: „Dumnezeu cu mila! Te duci, muncești cu ziua, dormi pe unde apuci și doar dacă apuci”, spune pugilista. În astfel de condiții, e greu să pui în aplicare zicalele românești. Drept urmare, nu întorci și celălalt obraz atunci când ești lovit. Umilința nu te ajută pe străzi. „Dacă ești de treabă, nu mănânci, nu dormi, nimic. Treaba asta am deprins‑o târziu, când am furat o gutuie din pomul unui localnic și am primit o bătaie soră cu moartea. Pentru o gutuie! Am rămas inconștientă, îl rugam să se oprească și el dădea. Iar și iar”. Mai târziu, Constantin Voicilaș avea să completeze tabloul înfiorător: „A bătut‑o ăla atunci până când i-a venit ciclul menstrual. Era copil, poftea, nu faci așa ceva”. Fără să vrei, prin minte îți trec toate acele episoade din copilărie în care corcodușul vecinului îți părea infinit mai bun decât cel din propria-ți curte. Așa că luai una, luai două, luai trei. Toate pe furiș. Dacă erai prins, erai mustrat, nu aproape omorât în bătaie: „Eram de la casa de copii. Mie nu mi se iertau lucrurile”, spune Steluța cu o voce stinsă. Pentru a doua oară în ultimul sfert de oră, pare să nu-și mai găsească starea.
„Peste patru ani, mă retrag”
În partea dreaptă a fotoliului se găsesc trofeele și medaliile pe care Steluța le-a câștigat în ultimii 10 ani. Nu sunt puține. „Cel mai tare mă mândresc cu ăsta”, spune ea și se ridică puțin pe vârfuri pentru a ajunge la ultimul raft al dulapului. Este primul trofeu de campioană europeană, câștigat acum mai bine de șase ani, în Polonia. „Să-ți cânte imnul, să știi că ai reușit să devii cineva, că n-ai dezamăgit… E cel mai frumos sentiment din lume!”, murmură Steluța, în timp ce ochii îi trec iar și iar peste cele câteva cuvinte inscripționate pe trofeu. Câteva secunde bune este din nou în sala de box din Varșovia și își face adversara KO. Încearcă să o pună la loc, dar înălțimea nu o ajută, astfel că în ajutorul ei sare Constantin Voicilaș: „Lasă-l, îl aranjez eu”, spune cu o voce caldă. Ca un copil, Steluța îi zâmbește și se așază din nou în fotoliu. „La 34 de ani, vreau să mă retrag. Și nu oricum, ci cu o participare la Olimpiadă. Părăsesc ringul cu capul sus”.
„E cea mai bună pugilistă!”
Înapoi în sala de box din Buzău, Steluța lovește cu nesaț unul dintre sacii de box uzați. E atent supravegheată de Constantin Voicilaș: „E cea mai bună sportivă pe care am antrenat-o vreodată. A trebuit să aștept 40 de ani pentru a da de una ca ea. Mă felicit în fiecare zi că nu i-am întors spatele atunci când ceilalți au făcut-o”, spune el cu mândrie în glas, privind către Steluța. Pumnii, aceia care au reușit să o ajute să-și depășească condiția și să-i ofere un trai mai bun, răsună în întreaga sală. Steluța vrea să îi exploreze la maximum, pentru ca mai apoi să-și întemeieze o familie și să aibă un copil care, spre deosebire de ea, să nu afle prematur partea dificilă a vieții. O cunoaște ea suficient. Privind sala și rememorând momentele anterioare, realizezi că visele se îndeplinesc. Până la urmă, viitorul e o palmă dată trecutului. Pe umăr sau pe obraz. Depinde doar de prezent.
Mi-e ca o fiică. Vin la ea acasă, îi aduc mâncare, o întreb ce vrea, am grijă să nu iasă prea mult prin oraș. Mă comport ca un tată. Până la urmă, asta sunt Constantin VOICILAȘ, antrenor box
Mi-a fost teamă să nu dezamăgesc. Nu de puține ori m-am gândit să fug. În 20 de ani, puțini au fost oamenii care m-au ajutat. Ce mă făceam dacă nu reușeam? Steluța DUȚĂ‚, pugilistă
Nu se mai găsesc copii ca Steluța, care să muncească, să aibă răbdare și să facă performanță punând cărămidă cu cărămidă. Mi-e teamă ca de alta ca ea nu o sa mai dau Constantin VOICILAȘ, antrenor box
7 titluri de campioană națională are Steluța Duță
2 titluri de campioană europeană are Steluța în palmares
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER